Deşi ne dorim ca fiecare pacient intrat pe poarta spitalului să şi iasă, nu se întâmplă mereu aşa.
Paradox sau nu, în locul unde se acordă vieţii o cantitate maximă de îngrijire şi speranţă pe metru pătrat, se moare mai des decât în metrou, la îngheţată sau concert.
Pentru că boala a distrus, pentru că fibra nu a mai ţinut, pentru că uneori atât se poate.
Uneori, în drumul spre întunericul de unde a apărut, boala ia în siajul ei şi câte un bolnav.
Pentru apropiaţi (numiţi, prea burghez, aparţinători) e o pierdere greu de acceptat şi de neînlocuit.
Pierderea, în suflet, lasă o gaură oblojită cu tristeţe.
De  multe ori, după o înţelegere a cauzelor (ajutată de o relaţie medic- apropiat corectă), timpul  cicatrizează sufletele oamenilor, cu urmele inevitabile.
Fiecare medic a fost, şi el, la un moment dat, un apropiat trist sau furios.
Să nu ocolim mărăcinii situaţiei.
De ce, pe lângă tristeţe, apare şi furie în spitale?
De ce uneori apropiaţii sunt furioşi?

Furia apare când graniţele persoanelor şi relaţiilor noastre sunt încălcate.
De multe ori furia este declanşată legitim de întrebări cărora nu le putem rezista: “de ce mi se întâmplă mie?” “de ce suferă el?”
Uneori sunt ciuruite de condiţiile nu tocmai bucolice şi de aşteptările înşelate ale plătitorilor de asigurare.
Alteori limitele personale sunt doborâte, să recunoaştem, de momente de aroganţă medicală asociate nefericit cu gesturi nesigure şi justificări tardive.

Până aici, truisme îmbrăcate în vorbe pedante, nu?

Dar ce ne facem cu monştrii născuţi de credinţe nedrepte exploatate mediatic (“toţi medicii sunt la fel, ascund adevărul, se apără între ei şi aşteaptă ceva”), de experienţe trecute (“şi pe bunicu’ la fel l-au omorât”) sau de scenarii catastrofice (“ştiam că n-o să iasă operaţia, a durat prea mult”)?

Dacă medicul a fost investit de la început cu o feudă de aşteptări nerealiste (“ştiu că o să îl salvaţi”) acceptate imprudent de un vasal prea cutezător (“va ieşi perfect, vă asigur”), tristeţea pierderii se poate transforma într-o clipă de criză în furie agresivă.
Furia poate fi o reacţie justificată de apărare, ATÂT TIMP CÂT NU ATACĂ PE NIMENI.
Agresivitatea,  ca orice război dincolo de graniţele proprii, arde fără măsură, distruge fără a alege, batjocoreşte fără a înţelege. Verbal sau chiar fizic.

Dacă aceste rânduri ne-au răscolit amintiri din vremuri cu halate albe, să reflectăm, vă rog, o clipă la luciul emoţiilor din fântănă.
Ele ne pot linişti setea sau ne pot îneca.

 

Colonel medic dr. Costin Duţu, medic primar Chirurgie generală, competenţă Chirurgie oncologică, competenţă Chirurgie laparoscopică, doctor în ştiinţe medicale

Foto: col. Oana Ciobanu

 

Page Reader Press Enter to Read Page Content Out Loud Press Enter to Pause or Restart Reading Page Content Out Loud Press Enter to Stop Reading Page Content Out Loud Screen Reader Support