Orice eroare medicală face două victime: una este pacientul, cealaltă este medicul. Eroarea este intrinsecă oricărei acțiuni umane. Odată ce oamenii au inventat avionul, au inventat și accidentul de avion. În mod ciudat medicina modernă nu pare să accepte greșeala sau eroarea. Progresul tehnologic excepțional din ultima sută de ani a creeat iluzia, atât pacienților cât și medicilor, că medicina este este o activitate precisă și sigură. Testele de laborator care identifică cantități infinitezimale de substanțe, testele genetice care-ți stabilesc trecutul și viitorul, imaginile de mare rezoluție care se rotesc în trei dimensiuni, toate au creeat iluzia perfecțiunii și au ridicat până la cer așteptările oamenilor.

Medicii au fost și ei luați de acest val de entuziasm tehnologic. Prea puțini mai pun la îndoială progresul și rezultatele sale. Multe congrese medicale au fost inundate de prezentări ținute de reprezentanți, mai mult sau mai puțin mascați, ai producătorilor de medicamente și echipamente medicale. Unii medici vin la congrese pur și simplu ca să-și confirme certitudinile și să primească instrucțiuni de utilizare. Îndoiala sistematică și argumentată a fost exilată din agora medicală. Această atitudine se datorează în parte și greșelilor din educația medicală. Viitorii medici sunt educați să fie pro-activi și competitivi. Insuccesul este cel mai mare păcat medical, iar îndoiala nu face decât să paralizeze acțiunea. Diagnosticul diferențial care era regina raționamentului medical, pur și simplu a dispărut din unele cărți. Rezultatele fals pozitive și fals negative ale testelor de laborator sunt exilate la anexe sau în notițe de subsol.  Rezultatul acestor neglijențe în educație i-a facut pe cei mai slabi de înger să se creadă infailibili. De aici numărul prea mare de semizei medicali în viață. Este de înțeles că pacientul își dorește un medic infailibil care să-l salveze. Este însă inacceptabil ca medicului însuși să i se urce la cap infailibilitatea. Cum toate intervențiile noastre au un grad mai mare sau mai mic de probabilitate de reușită, inevitabil apar și eșecurile. Atunci semizeul medical, dovedit calp, este răsturnat de pe soclul său. Căderea îi poate fi fatală profesional. Cu un pic de modestie și curiozitate ar fi putut observa că Biserica, cu experiența ei milenară, se ferește să proclame sfinți persoane în viață. Ea știe că natura umană este supusă greșelii.

Virtual orice profesionist din domeniul medicinei știe ce chinuri îl așteaptă dacă face o greșeală gravă. Te simți izolat și expus. Pândești cu febrilitate să vezi dacă cineva a observat greșeala. Agonizezi pe tema mărturisirii, și dacă da, ce și cui să spui? Derulezi în minte iar și iar întregul eveniment. Te îndoiești grav de capacitatea ta profesională. Încerci să anticipezi furia pacientului și ce pedepse vei primi. Te porți excesiv de atent cu pacientul și familia lui și regreți că nu te-ai purtat așa de la bun început. Te întrebi obsesiv dacă și-au dat seama de greșeală. Cultura medicală curentă presupune că medicii nu trebuie să se critice public între ei. De fapt corolarul acestei atitudini colegiale, care este mult mai important, spune că analiza critică și susținerea din partea colegilor este esențială în privat. Colegii își pot aminti de erorile lor din trecut și cu toții pot folosi acest prilej ca să învețe ceva.

Problema specifică în România este că trăim într-o cultură a pedepsei. Controalele, analizele, auditurile și-au pierdut scopul inițial de a îndrepta și ameliora lucrurile. Scopul oricărui control este de a pedepsi pe cineva. Începând cu polițistul de la circulație și terminând cu inspectorul fiscal, scopul controlorului este să dea o amendă. Nu un sfat, nu o îndrumare! Orice manager de spital știe că dacă se anunță un control în unitatea lui, urmează să fie demis. Nu tu planuri coerente de investiții, de implementare sau de modernizare. Vinovatul e decapitat, iar lucrurile continuă în același fel dar cu alți actori. Sistemul medical pur și simplu nu are mecanisme proprii de vindecare. În primul rând ne lipsește cultura mărturisirii, a ispășirii și a izbăvirii. Amenințarea cu procese, frica de malpraxis și blamare publică duc la reacții disfuncționale din partea medicului. Izolarea de către colegi este cea mai dureroasă, ca și cum ai fi un ciumat contagios. În această situație mulți medici buni și reflexivi, cu standarde profesionale înalte cad pradă dezolării, suferă de burnout sau caută alinare în alcool și droguri.

Ce-am putea face? În primul rând să renunțăm la cultura pedepsei. Să fim alături de colegii noștri, să ne împărtășim unii altora greșelile și îndoielile. Nu trebuie să minimalizăm erorile, în definitv un om suferă inuitl. Putem însă să le analizăm rațional și să punem la punct proceduri și mecanisme care să le evite pe viitor. Trebuie să cultivăm începând cu studenții și rezidenții practica mărturisirii greșelilor din care cu toții avem de învățat. Toți medicii avem obligația etică de a mărturisi pacientului orice eroare care-l privește și care-i poate face un rău. Și cu toții avem obligația umană de a ne cere iertare. Pacientul poate fi în suferință și confuz, iar atunci are cea mai mare nevoie de sprijinul și îndrumarea medicului și a echipei sale. Pacientul nu este un obiect și de aceea trebuie inclus în echipă ca să participe la procesul propriei îngrijiri. Un pic de umilință din partea medicului, dar și din partea pacientului față de complexitatea și incertitudinile medicinei va duce, cred, la diminuarea numărului de victime. Nu servește nimănui ca siguranța pacientului să fie obținută cu prețul sacrificării siguranței medicului.

Sever Cristian Oană, www.romaniacurata.ro

Foto – col. Oana Ciobanu

 

Page Reader Press Enter to Read Page Content Out Loud Press Enter to Pause or Restart Reading Page Content Out Loud Press Enter to Stop Reading Page Content Out Loud Screen Reader Support