„Bisturiul la feminin” este un titlu care m-a pus pe gânduri. Tocmai de aceea o să încerc să nu scriu despre femei şi bărbaţi ci despre oameni medici. Calitatea de oameni trebuie să ne definească în general, iar dacă vreau să particularizez, nu cred că poţi avea calitatea de medic fără a fi om.
 
Ce v-a determinat sa alegeți chirurgia, domeniu care este greu de abordat?
Nu chirurgia este un domeniu exclusivist, medicina, în general, este un domeniu exclusivist; însă această „exclusivitate” o datorăm faptului că la sfârşitul oricărui act medical se regăseşte o viaţă.
Pentru mine meseria de chirurg plastician este un joc imaginar, o fantezie cu bisturiul în mână. Când operez, creez. Creez viitorul sau doar binele, sau de ce nu, esteticul unei alte fiinţe umane. Şi creaţia mă implineşte. Aşa cum mă împlineşte şi copilul meu. Este creaţia mea şi a soţului meu. Orice creaţie necesită timp, răbdare, devotament şi mai ales, iubire. Cred că rolul cel mai important al bărbatului este să menţină balanţa între creaţiile femeii. Drumul până la recunoaşterea profesională a fost lung, uneori greu, uneori presărat cu renunţări, dar niciodată descurajant. Sunt feminită, în măsura în care acest cuvânt nu exclude plăcerea reală de a lucra într-un mediu în care încă! predomină bărbaţii.
În spitalul nostru oamenii au simţul umorului. Simţul umorului nu numai că mă relaxează, dar combate blazarea…
 
De ce v-aţi ales această profesie şi de ce tocmai această specialitate?
Cred că am fost un pic împinsă de familie şi de mentalitatea vremurilor să aleg meseria de doctor. Îmi doream mai mult să fiu jurnalist sau să urmez psihologia. Ironia sorţii! Acum, aproape zilnic practic un fel de psihologie.
Pacienţii îmi spun frecvent: ”vorbiţi ca psihologul meu”. Cât despre specialitatea pe care o am este o altă poveste. În facultate mi-am dorit să devin ortoped pediatru şi aşa am şi început stagiatura. Însă unul dintre mentorii mei, doctorul Alexandru Ulici, mi-a explicat clar că nu mi se potriveşte această specialitate şi m-a dat pe mâna domnului profesor Dan Enescu, care la vremea respectivă, în anii 2000-2001, reuşise să înfiinţeze prima secţie de arsuri pediatrice din România.
 
Au fost ani grei. Am fost o echipă mică, de cinci oameni, care s-a luptat cu tot ce înseamnă arsuri la copii. Aveam minimum 25 de prezentări pe gardă. Nu ştiu dacă mi-a placut, căci cinci ani am avut coşmaruri, chiar şi după ce am plecat de la Spitalul “Grigore Alexandrescu”. Munceam cu toţii 18 ore pe zi. Cred că mult mai târziu am înţeles importanţa gesturilor noastre medicale şi faptul că aceasta a fost etapa cea mai importantă, nu numai a formării noastre profesionale, ci şi a ceea ce am realizat cu toţii în acea perioadă: să salvăm nişte copii nevinovaţi.
 
Apoi, mi s-a oferit oportunitatea extraordinară să fac trei ani de rezidenţiat în Israel, la unul dintre cele mai renumite spitale din lume, “Hadassah Medical Center”. Din nou, domnul profesor Enescu m-a sprijinit, spunându-mi că o asemenea ocazie nu trebuie ratată.
Mult timp nu mi-am dat seama ce mi se întâmplă. Am schimbat o lume a arsurilor la copii cu una a pacienţilor răniţi în atentate, războaie de gherilă crunte, atât adulţi, cât şi copii. Căci unde poţi încadra un adolescent de 18 ani care îţi vine în camera de gardă ciuruit de gloanţe?
 
Am muncit şi mai mult decât în Bucureşti. Simţeam că trebuie să văd şi să iau parte la orice se întâmplă în acel spital. Viaţa în afara spitalului mi se părea o pierdere de timp.
 
Când m-am întors acasă, eram un alt om. Şi îmi doream foarte mult o schimbare. Am găsit-o, mutându-mă de la Spitalul de Urgenţă pentru copii “Grigore Alexandrescu” la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central “Dr. Carol Davila”, în anul 2008.
 
Ca să iau această decizie, tot domnul profesor Enescu m-a ajutat. Căutam un moment în care să-mi fac curaj să-i spun că vreau să plec din clinica dumnealui, iar când am deschis subiectul, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: “Vrei să pleci, “pisoi”?”. Aşa ne spunea dumnealui tuturor celor pe care îi simţea apropiaţi. Am răspuns că da, iar dânsul a continuat: “Era timpul… Cu ce te pot ajuta?”Fac o paranteză şi vreau să spun că am avut mentori extraordinari. Bănuiesc că orice chirurg plastician român de succes a trecut prin “mâna” domnului profesorul Lascăr, cu care eu am dat numeroase examene şi doctoratul.
Aşadar, de la venirea la Spitalul Militar, cariera mea – din nou ironia sorţii – s-a încadrat între arsuri la adulţi şi, desigur, orice altă patologie a adulţilor. Dar îmi place.
 
Participaţi des la congrese în ţară şi în străinătate. Care sunt relaţiile cu colegii de breaslă, atunci când vă întâlniţi la astfel de întruniri ştiinţifice?
Orice congres în ţară mă incită profesional, poate mai mult ca cele din străinătate. Medicina noastră este aproape la acelaşi nivel cu cea din afară. Iar atunci când merg la întruniri ştiinţifice internaţionale, unul din motivele pentru care o fac este ca să-mi confirm şi să afirm nivelul nostru profesional. Cât despre colegii mei, sper că suntem colaboratori şi prieteni. Sunt mulţi colegi de-ai mei pe care i-aş putea solicita oricând aş avea o complicaţie şi ştiu că ar veni să mă ajute, indiferent de moment. Şi, bineînţeles, şi eu aş face la fel pentru ei.
 
Ce înseamnă o zi de muncă pentru dvs.? Cât este de epuizantă?
Este greu de spus. Muncesc destul de mult, dar cu interes şi cu dorinţa de a mă autodepăşi. Mă împart între spital, congrese si familie. Epuizarea poate fi fizică sau psihică. La mine cred că se manifestă mai mult psihic. Îmi este teamă, în primul rând, că atunci când ajung acasă sunt prea “epuizată” ca să-i acord măcar răbdarea necesară copilului meu. Iar seara, înainte de culcare, mă întreb dacă am reuşit să înţeleg şi să acord suficient timp problemelor fiecărui pacient pe care l-am consultat sau operat în acea zi.
 
Cum vă relaxaţi? Ce pasiuni aveţi?
Relaxare înseamnă să stau cu copilul meu, doar că nu am timp pe cât aş vrea. Sunt o mare iubitoare a artei româneşti, preferaţii mei fiind pictorii Constantin Piliuţă şi Alin Gheorghiu, dar şi sculptorul Marcel Guguianu. Guguianu vedea perfecţiunea în femeie, fără să o corecteze în niciun fel, iar asta admir cel mai mult la opera lui. Pasiunea mea pentru artă încerc să o transmit acum lui Victor, băieţelul meu de patru ani, cu care am vizitat deja aproape toate muzeele din Bucureşti. Şi nu ne oprim aici. De asemenea, îmi place să călătoresc şi, mai ales, îmi doresc să reuşesc să citesc toate cărţile pe care le iau cu mine, deşi e destul de greu.
 
Care este cea mai mare satisfacţie pe care aţi avut-o ca medic?
Încurajez pe oricine vrea să urmeze această specialitate. Categoric, nu este greu să-ţi asumi asemenea specialitate, dar nici uşor să vezi zi de zi oameni mutilaţi. Nu ştiu dacă sunt satisfacţii mari sau satisfacţii mici făcând chirurgie plastică.
De exemplu, pilotului Relu Mihail Ioana i-am redat “aripile” să zboare după un accident aviatic. Nu sunt aripile pe care şi le-ar fi dorit, dar după două luni de spitalizare în secţiile de terapie intensivă, ortopedie şi chirurgie plastică, am reuşit să-i redăm acele “aripi” cu care să-şi întreţină familia şi să muncească tot în cadrul armatei. O bucurie imensă să-l vedem acum bine, sănătos.
Un alt moment cu mare încărătură emoţională şi de cu mare responsabilitate a fost lupta pe “frontul Colectiv”, când fiecare dintre noi, indiferent de specialitate am făcut un zid în faţa morţii care bântuia în sălile de operaţie şi saloanele de terapie intensivă şi am luptat pentru fiecare centimetru de piele şi de muşchi. Acel efort în sluba vieţii a presupus ca toată priceperea şi energia noastră să fie canalizată spre un singur scop – salvarea corpurilor pentru ca apoi să li să poată salva şi sufletele. Privind acum, peste umăr, la acea perioadă, în care ziua era noapte şi noaptea era zi, nu pot să spun decât că ne-am făcut bine datoria.
O altă bucurie a mea este să ajut şi să las orice rezident să opereze cot la cot cu mine. Toţi suntem egali. Dacă altii au făcut asta pentru noi, e o datorie morală să o facem şi noi pentru ei, pentru cei din tânăra generaţie.
 
Sunt multe lucruri din experienţa mea pe care nu o să le uit niciodată. Dacă ar fi să povestesc ceva motivant pentru colegii mei aflaţi la început de carieră în chirurgie m-aş opri la perioada studenţiei, când am făcut practică la chirurgie generală, ginecologie, ortopedie … nu mi s-a făcut rău niciodată la nici una dintre experienţele „mirobolante” ale anilor `90. În primul an de rezidenţiat, când am intrat în sala Profesorului Enescu care practic „decoperta” un copilaş orb, era să leşin. M-a prins un coleg mai mare care mi-a spus, după ce mi-am revenit: Nu te panica. „După un an, dacă nu o să vezi sânge timp de o săptămână, o să vrei să tai o pasăre”.
O pasăre nu am tăiat niciodată, dar este adevărat că dacă stau mult timp departe de sala de operaţii mi se face dor de chirurgia mea.
 
Daca ar fi sa o luati de la capat ce ati schimba?
Nu aş schimba nimic din tot acest sistem şi sper că şi rezidenţii sau tinerii specialişti care lucrează cu mine să spună acelaşi lucru despre cariera lor.

My-Post

Picture 1 of 12

 
Dr. Ioana Tuhar este medic primar în Chirurgie Plastică şi Microchirurgie Reconstructivă, în Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central “Dr. Carol Davila”.
 
Foto: Daniel Iancu
 
Page Reader Press Enter to Read Page Content Out Loud Press Enter to Pause or Restart Reading Page Content Out Loud Press Enter to Stop Reading Page Content Out Loud Screen Reader Support